Parajumpers sale Parajumpers sale http://www.unifem.ch canada goose sale http://www.canadagooseoutlets.be

Nota: informatiile si descrierea traseelor au fost extrase din lucrarile si materialele puse la dispozitie de profesorul Ilie Mandricel, dascal din localitate si un neobosit cautator – truditor prin arhive al istoriei locurilor si localnicilor din Bozioru.
Descrierea traseelor e unidirectionala, dar marcarea acestora se va face bidirectional, pentru a putea fi parcurse indiferent de calea aleasa.
Propunerile de traseu sunt enumerative, fara a fi limitative, adica locatiile descrise pot fi vizitate fie asa cum s-a propus, fie aleatoriu, in functie de timp, disponibilitate la efort etc.

 

Traseu nr.1:

Bozioru centru – Biserica Bozioru de Sus si retur 1 h – 1h ½


Din centrul localitatii plecam pe D.C. 85 spre satul Fisici. Dupa aproximativ 500 m, pana sa urci “panta la Istrate”, se face spre stanga o mica ulita sateasca, “intre garduri”, cum ii spun localnicii, care coboara printre case spre garla Muratoarea. Ajunsi la firul apei, vedem mai in fata, pe partea stanga, un mic adpost care ocroteste o cruce veche, de lemn, a carei istorie se pierde in negura vremilor.
Pe langa aceasta cruce urcam spre catunul Bozioru de Sus, un grup de cateva case adunate care ocrotesc poate cel mai semnificativ monument istoric din comuna: BISERICA CU HRAMUL ADORMIREA MAICII DOMNULUI.
Prin vechime, forma ei şi soluţii arhitectonice e o construcţie ecleziastică de o importanţă excepţională, vechi monument istoric, din “şirul celor mai izbutite şi mai demne de apreciat creaţii ale poporului nostru”. Prima biserică aici fusese ridicată în 1595. Între 1700-1701 obştea înalţă alta, mai jos, pe locul amintit de o cruce. La 1774 este reparată, mărită şi mutată mai sus. Până azi a suferit mai multe intervenţii – extinderi spre vest prin închi- derea pridvoarelor pe stâlpi (ultima între 1852-1855). Din bârne de stejar prinse la colţuri “în coadă de rândunică”, are plan dreptunghiular simplu, cu altar nedecroşat în 5 laturi. Iniţial fără turlă, azi cu o turlă patrată pe pronaos. Este nu doar cea mai veche formă a bisericii de lemn, ci şi predominantă în România, întâlnită pe întreaga arie de formare a poporului român, cu mare densitate în zonele creştinismului primar. Persistenţa acestui plan arhaic aici ne-o explicăm prin preluarea lui de la bisericuţele săpate în piatră. Prin el, modestul lăcaş aparţine “stilului balcanic de bază” al bisericii de lemn.     

Recomandăm observarea elevaţiei care îmbină tipul arhaic de boltire cu cel modern şi pictura. Sub icoanele pe tablă, aplicată direct pe bârne se află pictura din 1774, de o valoare inestimabilă. O minicapodoperă de sculptură ţărănească formează uşile împărăteşti: ele reprezintă 2 cerbi care ţin în coarne ghivece cu buchete de trandafiri, florile şi tulpinile înconjurând cei 4 evanghelişti.

Au fost realizate în trei ani (1852-1855) din lemn de paltin de un cioban din Paltenu/Colţi, plătit de Ion Diaconu Coman. În altar,  Sfânta Masă, o lespede masivă pe picior de piatră, are înălţimea de 25 cm. Aici preotul nu poate oficia decât în genunchi. Aşa se va fi slujit şi la vechile bisericuţe săpate în piatră. Un şir al preoţilor atestaţi documentar relevă transmiterea harului preoţiei în familie. Pe lângă cele creştineşti, preoţii au servit comunităţii ca învăţători, sfetnici şi îndemnători la bine, ca reazem moral, ca scriitori de acte şi apărători la abuzuri. Biserica a adus prima carte şi a deschis prima şcoală (în 1838, 10 elevi, învăţător Ştefan Popa Oancea, din 1839 în “casă într-adins făcută pentru şcoală”). Alt învăţător fiu de preot  informa în 1874, ca răspuns la chestionarul arheologic al lui Odobescu, despre sihăstriile rupestre de la Bozioru. Are multe cărţi vechi. După ce admiri clopotniţa şi crucile cimitirului înconjurător, cobori pe drumul care însoţeşte Murătoarea Scăenilor şi eşti din nou în centrul comunei.

Pentru urmatoarele propuneri de excursii, ne deplasam in Satul Nucu, la aproximativ 8 km de centrul localitatii.
Din centru, urcam pe DC 85 pana in satul Fisici, apoi pe DC 182 prin satul Gavanele pana ajugem in satul Nucu. traseul se poate parcurge si cu autoturismul.

 

Traseu nr.2:

Nucu – Piatra Ingaurita – Crucea Spatarului – Agatoane – Lacul mistretilor – Fundatura – Nucu
5h ½ – 6 h

De la ultima casa din Nucu, pleci pe drumul de exploatare care urmareste Garla Nucului. După vărsarea Izvorului Fundăturii a existat Moara Călugărilor, care a aparţinut pe rând Fundăturii, Pinului şi Găvanelor. Înaintezi pe firul apei. Sus, printre fâneţe şi livezi pălăngite toamna de urşi, vezi 2 pereţi înfricoşători de stânci în luptă cu brazii agăţaţi de ele urcând în trepte spre cer. Ai ajuns La Pieptene. Din stânga miroase a ou clocit şi te primeşte Ciuciurul Puturos, o scurgere de ape sulfuroase. În biserica Nucu este o icoană donată de Petrea Georgescu. Neavând copii, el a crescut pe nepotu-său Gică Brăneanu, ajuns avocat în Ploieşti. După ce a luat probe de apă şi le-a dus la expoziţia internaţională de la Paris, unde a obţinut premiul I şi medalia de aur, avocatul a deschis la Puturosu un stabiliment balnear: o clădire din lemn cu etaj, 8 camere luminate cu petromax şi jos cu 4 cabine de baie. Apa se încălzea cu lemne. Prin calitatea excepţională a apei, afacerea era profitabilă şi a mers din 1927 până la război. În 1939 o alunecare a rupt casa. “Rămasurile” le-au luat Drăgneştii de la Bozioru, ca foşti administratori. La ei s-ar afla şi medalia de la Paris.

In drepata se deschide Poiana Cozanei, un excelent loc de campare la cort, admiri colţul găurit al Peşterii lui Dionisie Torcătorul, dar nu te abaţi spre ele, urmezi un vechi drum de exploatare forestiera, aprox.30 min şi intri în pădure: o plantaţie de pin cu resturi de pomi fructiferi şi sălcii mâncate de scorburi. Treci pe lângă Piatra cu Cruce, o stâncă în care mâna vreunui meşter anonim a săpat un locaş, poziţionând o cruce veche, sculptată în piatră, a cărei semnificaţie, însă, s-a pierdut în negura timpului. Inscripţia de pe una din laturi atesta anul 1858.

Urci cărarea partial marcată, rămasă din vechiul drum dintre  judeţe şi plaiuri. Ajungi la Piatra cu Semne, un bolovan de zeci de tone, îngropat în pământ şi înclinat. Pe această pagină din cartea naturii “citeşti” un ciudat poem scris cu picioarele de sălbăticiunile munţilor: pe piatră se disting clar copite de cerbi, de ciute, brânca ursului, labe de lup, vulpe, mistreţ şi iepure. Legenda spune că pe când Dumnezeu şi Sf. Petru umblau pe pământ să vadă lumea creată, au ajuns şi pe aceste coclauri.  Oameni şi animale s-au plâns că, atunci când se întâlnesc, se omoară între ei, de  frică nu din duşmănie. L-au rugat să-i ajute. Creatorul le-a promis să-i înveţe a se feri unii de  alţii. Animalelor le-a dat simţuri ascuţite, ca să-l afle pe om de departe şi să se ferească. Atingând piatra, a înmuiat-o, sălbăticiunile au trecut şi au rămas urmele, ca oamenii să  le înveţe şi să se ferească de ele. Dar creaturile Domnului, cuvântătoare şi necuvântătoare, învăţând sfânta lecţie a Pietrei cu Semne, o folosesc şi spre a se proteja şi spre a se vâna între ele.
Traversam apoi firul apei pe malul drept al acesteia, tinand acelasi drum stravechi. Incepem o urcare usoara prin padure si dupa aproximativ 45 de minute ajungem la primul obiectiv:
 

PIATRA INGAURITA: , o aşezare scobită în stâncă în sec. III-IV. Iniţial  cu rol de locuire-adăpostire pe timpul migraţiilor şi cotropirilor. Tradiţia o crede “de pe vremea hunilor, a barbarilor”. Se vede şi funcţia ei religioasă, având altar primitiv la nord, cu nişe ale proscomidiei şi diaconiconului. Afară erau pridvorul de lemn şi chilii- le. În altar, o cruce de tip latin (sec. IV-VI). Crucile arătau că acolo e un creştin şi aveau rol apotropaic (de protecţie). Bisericuţa avea hramul Sf. Apostoli şi la ea se rugau eremiţii din jur. Legendele vorbesc şi aici de tuneluri şi adăposturi subterane cu comori sau arme. De aceea, cineva a săpat peştera alăturată.
Cararea ne poarta in continuare prin padurea cu arbori seculari, martori ai veacurilor si transformarii locurilor. In partea stanga avem abrupt impadurit, pe alocuri cu stanci masive, de o frumusete salbatica, marturie a puterii creatoare a naturii. Dupa aproximativ 40 minute de mers, padurea dispare ca prin farmec, iar in fata ochilor se deschide o panorama superba: Valea Ruginoasei, in comuna Braesti si, pierdut in zare, Masivul Penteleu. In zilele senine se poate observa cu ochiul liber statia meteo de aici.
Spre dreapta, urmam aceeasi carare de culme si incepem urcarea printr-o plantatie tanara de rasinoase, pret de 30 min catre umatorul nostru obiectiv:
    
CRUCEA SPATARULUI: În vârf (980 m), o cruce masivă din piatră de  Ciuta. Capitelul şi braţele sunt deteriorate. Are ca motiv decorativ cercul (soarele). O  inscripţie, parcă în slavonă, ilizibilă. În jur, pe stânci, ani şi inscripţii, stânci prăbuşite şi posibile intrări astupate. Legenda spune că un spătar Cristea a scăpat de turci refugiin- du-se aici cu familia şi avutul. Ca recunoştinţă, a adus cu 12 bivoli crucea. O stâncă are  incizat un cap de cerb. Căutătorii de comori invocă o inscripţie azi dispărută ce preciza la câţi paşi de la capul cerbului se găsea intrarea în camera-depozit de sub vârf. De la Crucea Spătarului vezi Penteleul (1772 m) si in zilele senine se poate observa cu ochiul liber statia meteo de aici.
    
Bifand si acest punct din drumetia noastra, coboram inapoi pe cararea pe care am venit aprox.15 min si o parasim, lasandu-ne prin padure spre stanga, catre AGATONUL NOU sau Bisericuta.
Acesta păstrează podeaua, peretele sudic, o parte din acoperiş, altarul şi o chilie alăturată. Altarul are 2 pomelnice săpate în piatră. Primul, în slavonă, e din sec. al XVI-lea, amintind numele lui Neagoe Basarab, al arhiepiscopului de Buzău Dositei (necunoscut din altă sursă), al monahiei Teodora şi al monahului Agaton. Sub biserică se vede un beci-ascunzătoare, în care încape o persoană; el era mascat de o stâncă. Aici, spune legenda, s-a găsit o comoară, probabil, odoarele aşezământului. Iată relatarea lui Aricescu: ”Pe la finele domniei lui Bibescu detronat/ Vizitară astă grotă trei boieri de la Focşani./ Trei zile după aceea, trecând p-aici doi ciobani,/ Un loc gol găsiră-n piatră, locul unei mari comori,/ Ridica-tă, se-nţelege, de-acei boieri călători”.

Despartit de o vale larga si abrupta, pe versantul de vis-a-vis gasim AGATONUL VECHI sau Daramatura. Coborarea este anevoiasa, de aceea se recomanda precautie.
Agatonul a fost una din cele 3 mânăstiri înfrăţite cărora în 1587 Mihnea Turcitul le-a dat moşia din jur, care “a fost moşie întreagă şi necurăţată, ci au curăţat-o călugării cu securile, cu foc şi cu multă trudă”.
Arheologii spun că bisericuţa a fost săpată în sec. al XIII-lea. În sec. al XV-lea monahul Agaton face din schit o chinovie, viaţa de  obşte neînlăturând total schimnicia, isihasmul, “nevoinţa în peşteri, pietre şi strâmtori”.  La 1524 sunt amintite toponimele Vf. şi Crucea lui Agaton, unde moşnenii se învecinau cu schiturile. Monahul trecuse de mult în lumea drepţilor, dacă locurile purtau deja numele lui. Schitul a fost distrus în 1596; refăcut de ctitori mai modeşti, la începutul sec. al XVIII-lea dispare. Se vizitează intens ruinele lui.
Incepem coborarea prin padure, pe alocuri anevoioasa si dificila, intrucat cararea se mai pierde, iar marcajele turistice existente sunt greu vizibile sau sterse.

Dupa aproximativ 40 min de mers intalnim pe partea stanga Lacul Mistretilor, un “ochi de apa”, probabil alimentat de apele pluviale si de izvoare de fund. Traditia populara spune ca aici este “adapatoarea” animalelor padurii, locul in are acestea vin spre a-si potoli setea, intrucat nu seaca niciodata.

Continuam coborarea prin padure, o coborare destul de abrupta, si ajungem la obiectivul final al traseului nostru, FUNDATURA.
Fostul schit Fundătura se află dincolo de izvor, pe un intrând împădurit, sub Crucea Spătarului şi Vf. Ţurţudui (984 m), de unde pare a fi căzut stânca în care a fost scobită bisericuţa lui. Este o singură încăpere cu 3 ferestre şi 2 strane ca scăunelele, terminată cu un tip arhaic de altar, ca la Agaton, dar fără perete despărţitor. Afară se văd urmele  grinzilor ce susţineau acoperişul care proteja un pridvor la intrare. Schit de pustnici, este atestat abia în sec. al XVII-lea. Înfrăţit cu Găvanele prin administraţie, beneficiază  ambele de mile domneşti. Între 1781-1783, după nişte judecăţi, rezultă că “în hotarul Scăeni au fost şi 12 biserici schituleţe, care fiecare stăpânea câte un petic de loc împrejur”. Distruse cam toate, episcopul cerea Divanului “să să dea şi celelante ocoale tot la  schit Fundătura”. Mihail Şuţu adună în 1791 călugării la Găvanele, iar la Fundătura se strâng maici. Numărul lor crescând la 12, biserica e mărită prin adăugarea părţii de lemn în 1812. Este chinovie de maici până în 1825, când maicile se mută la Sf. Gheor- ghe, iar aici vin călugări bătrâni ce “să hrănesc tot din schitul Găvanile”. În 1846 biseri- ca e reparată şi pictată. Tâmpla de atunci se păstrează în biserica Nucu. Schitul este desfiinţat la secularizare. În 1871 îl vizitează C.D.Aricescu, iar în 1890 prof. B.Iorgulescu  vede aici un trunchi de fag cu 12 scobituri ca străchinile – “trapeza” schimnicilor.

De aici, urmam drumul forestier care coboara si ne scoate in Poiana Vornici.  Locul fostului schit Vornici este marcat de  câţiva nuci falnici. Istoria lui este ilustrativă pentru fărâmiţarea proprietăţii mânăstireşti, cotropirea şi risipirea ei de către moşneni (ceata Minciuneştilor). Pretextând că moşii lor au fost ctitori, ei încep a-l prăda.  Deşi schit mic, 1-3 călugări, în 1765 îşi ridică biserica de lemn Vovidenia.  Conflictul cu Minciuneştii îi e fatal, ruinându-l şi risipind “călugăraşii”. Biserica  dăinuia la începutul sec. al XIX-lea, între 1832-1835 preotul Gheorghe Marin zis Ghinea reuşind să o mute în Nucu. La secularizare livada şi fâneaţa Vornicilor, după preluarea de către Sf. Gheorghe, devin ale statului. În 1865 sunt împroprietărite 20 de familii de clăcaşi cu 50 ha. Căminele de casă au fost atribuite mai jos de schit, satul mutându-se spre vale, pe actuala locatie.

Continuam coborarea “pe-un picior de plai…” pasuni, livezi si fanete ale localnicilor si ne reintoarcem in satul Nucu, locul de plecare.

 

Traseu nr.3:

Nucu – Scaunele lui Negru Voda – Pestera (Fundul pesterii) – Dionisie Torcatorul  – Bisericuta lui Iosif si retur 2h ½ – 3 h


Ieşirea din Nucu pe drumul ştiut până la Pieptene. De aici zăreşti în piatra din malul Gârlei Nucului o scobitură. Ai ajuns La Copăiţă.     
Treci apa şi urci cărarea de sub stânci până la obârşia Izvorului Vărzăriei. O expediţie l-a botezat livresc Izvorul lui Zamolxis, scriind numele pe stânca de sub care se naşte. N-au ştiut că apa avea alt nume: Izvorul Tămăduirii. Avea nume, renume şi o legendă, păstrate de călugării schitului apropiat Profiru. Stânca de sub care curge e Piatra Fetii, de pe ea s-au aruncat căteva fete ale localnicilor încolţite de năvălitori. Unde au  căzut ele, a ţâşnit apa cu proprietăţi miraculoase. Fără a fi caldă, nu îngheaţă niciodată.  Despre puterea ei tămăduitoare vorbeşte însemnarea făcută pe o carte veche a schitului: “Cine face 3 cruci, spune 3 rugăciuni şi bea de 3 ori din apa mea înainte de răsărit 33 de zile şi apoi de 3 ori 33 de zile în asfinţit nu va fi bolnav 33 de ani. Cine face 3 cruci, spune 3 rugăciuni şi se scaldă de 3 ori 33 de zile înainte de răsărit şi apoi de 3 ori 33 de zile în asfinţit se va simţi ca la 33 de ani. Cine face şi una şi alta, 33 de ani, nu va fi niciodată bolnav, va muri sănătos, iar sufletul lui va ajunge în rai”.
 

PEŞTERA de numita si Fundul Pesterii se găseşte pe a doua vale de la izvor. A fost folosită ca locuinţă şi lăcaş cu funcţii magico-religioase în preistorie. Pereţii sunt o “adevărată arhivă istorică şi de artă” datorită reprezentărilor de pe ei. Tehnica folosită este incizia, zgârierea pe perete a figurii, obiectului sau simbolului. Grafitele redau arme: vârfuri de lănci, de săgeţi (suli- ţe) cu sau fără tijă (coada de lemn), pumnale, dar şi alte semne specifice artei rupestre  preistorice, cu similitudini în ţară (Basarabi, Clisura Dunării) sau în străinătate (Spania, Franţa, Italia): arcul cu săgeata gata să plece, pentagrama, mâna dreaptă, diverse figuri  antropomorfe, unghiuri, triunghiuri, alte figuri geometrice, scara cu trepte în x, litera H cu braţele unite în x, pomi etc. Peste acestea, care sunt preistorice şi majoritare, s-au su- prapus altele din feudalism: cruci, obiecte de cult, nume în neogreacă sau chirilice, ani etc.

Rezultă 3 perioade de locuire: a) sfârşitul bronzului şi începutul epocii fierului (2000-1200 î.H.), când comunităţile culturale buzoiene de tip Monteoru şi cele din ves- tul Europei practicau cultul armelor, ca ecou al progreselor metalurgiei şi al încrederii omului cu armă în forţa sa; b) Hallsttat-ul târziu, sfârşitul primei vârste a fierului (sec. VI-IV î.H.), mânuitorii pumnalelor akinakes fiind geto-dacii; c) epoca feudală (sec. XIII-XIX), incizii făcute de călugări sihaştri şi, din sec. al XVII-lea, de închinătorii  schitului rupestru Profiru amenajat aici. Doar enumerarea perioadelor evidenţiază o impresionantă continuitate de locuire şi face din Peştera un monument excepţional. Ea, susţin istoricii şi teologii, arată că “unele sihăstrii au apărut în epoca pre-geto-dacică”, formând “o zonă sacră”, unde se adorau armele, apa şi soarele. Ulterior au devenit “patria” asceţilor geto-daci, care în “epoca martirilor” le-au cedat “misionarilor veniţi din părţile Ciliciei” şi asceţilor creştini, ca apoi să se închege aici “cea mai puternică vatră sihăstrească, după Dacia Pontică (Dobrogea)”.

La momentul actual, aceasta locatie a fost inchisa cu gratii metalice, de catre Muzeul Judetean de Istorie Buzau, intrucat peretii au faost vandalizati de persoane necunoscute.

Urcând abrupt aproximativ 30 m, ajungi la SCAUNELE LUI NEGRU VODĂ. Pe stâncă s-au  format 3 şanţuri paralele. Deasupra lor, câte o scobitură ca un fotoliu, iar peste ele, un scaun mai impozant – “jilţul domnesc”. Dacă sub şanţuri nu ar fi stat nimeni sau ar fi stat 1, 2, 3 căpitani, atunci “scaunul” de judecată al lui Negru Vodă ar fi cuprins 3, 6, 9 sau 12 oa- meni. După rugă, au băut apă tămăduitoare şi au început primul “divan”. Domnitorul  le-a mulţumit pentru alungarea tătarilor, i-a dat fiecăruia moşia lui şi i-a sfătuit cum    să-şi aşeze satul, le-a amintit datoriile către ţara în primejdie şi către domnie, le-a dat în grijă “pe veci” potecile plaiurilor şi “cordonul” munţilor, i-a poftit din nou la închinare, rugă şi apă, apoi “i-a slobozit în pace”. Azi orice cale spre scaune a dispărut. Ca să guşti bucuria de a sta în ele să-ţi laşi trupul, mintea şi sufletul să se îmbete de aer tare, de legendă şi de istorie, eşti obligat să foloseşti frânghia. În spatele scaunelor se află Peştera Mică. Nu prezintă urme de locuire. Curentul din interior şi hornul ascendent din fund presupun comunicarea cu vârful stâncii, deci un posibil refugiu intempestiv.

Treci noroiul de la baza stâncii, străbaţi poiana cu bolovani şi pe cealaltă culme  vezi PEŞTERA LUI DIONISIE TORCĂTORUL. Pintenul terminal îngoropat în pământ şi bolovani seamănă de departe cu un cap de om. Este un martor (trovant) de eroziune sarmatică, având în vârf intrarea şi ferestrele acestui adăpost din sec. III-IV. Spre a ajunge în “buncărul” lui Dionisie nu cobori, ci urci cu scara care se putea ridica. Are vizibilitate asupra Văii Bordeiului, şi putând fi un altar audian. Amenajarea ca locuinţă (chilie) de schimnic este altă etapă de locuire, când tavanul şi pereţii au fost lutuiţi. Are lăcaşuri pentru fixat patul, masa şi un război de ţesut vertical. În altă etapă i s-a săpat spre nord un altar, iar lângă stâncile de jos s-au ridicat chilii de lemn. Dionisie, care i-a dat numele, a locuit-o în sec. al XIX-lea; priceput la tors şi ţesut, s-a retras şi a murit la Schitul Cheia. Stâncile din jur sunt arealul ideal şi exclusiv pentru garofiţa de stâncă, plantă ocrotită. O prăbuşire, ca un horn, te lasă să vezi jos iarba de la 15-20 m.

Cărarea urmareste coama dealului, prin padure si te scoate apoi la BISERICUŢA LUI IOSIF, cea mai impozantă dintre bisericuţele în piatră de la Nucu. Săpată într-o stâncă uriaşă, se conservă ca la început, cu intrarea în trepte précis tăiată. Dispusă S-N, are la mijloc o uşoară  gâtuire explicabilă prin compartimentare iniţială în 2 încăperi sau prin săparea în 2 etape. Pentru “îndulcirea” condiţiilor de locuit, a fost duşumită, şi pereţii lutuiţi. Fumul din prima încăpere ieşea pe un horn ingenios. A doua încăpere (bisericuţa) are altarul spre nord, cu nişele cunoscute şi lăcaş pentru icoana hramului. La mijloc, o fereastră. Pentru protejarea intrării şi ferestrei împotriva scurgerilor de pe stâncă s-au săpat şanţuri în arc frânt (bolta gotică, sec. al XIV-lea). Deasupra intrării este incizat un  peşte, simbol paleocreştin. I s-a adău- gat un pridvor de lemn. Urmele grinzilor acoperişului îngropat în stâncă au lăsat în peretele înclinat un desen perfect simetric. Totul arată că aici a fost o însemnată bisericuţă, probabil cea a mânăstirii Ioan Bogoslov. Datarea aşezării în sec. III-IV este unanimă. Iosif era confesor la mânăstirea Sf. Gheorghe. Despre el C.D.Aricescu a lansat unele legende. În faţă se înalţă un brad falnic, catarg al Carpaţilor. În 1871 când Al. Odobescu  vizita zona însoţit de pictorul H.Trenk, în  desenele acestuia bradul apare cât un mijloc  de haiduc. Întrecându-se, pe verticală, cu stânca şi câştigând disputa, bradul lui Trenk înfruntă vremea şi cheamă. La întoarcere, ieşi din pădure pe la Ciuciurul Puturos, perechea celui de sub Martirea, treci gârla şi ieşi la drumul de căruţe, urmand traseul de intorcere in sat.

 

Traseu nr.4:

Nucu – Bisericuta lui Iosif – Agatonul Vechi – Agatonul Nou – Crucea Spatarului si retur 3h ½ – 4 h

Ieşirea din Nucu pe drumul ştiut până in Poiana Cozanei. Lasam in dreapta pintenul semet al Chiliei lui Dionisie si incepem urcarea catre Bisericuta lui Iosif.
Traseul ne poarta pe langa pereti stancosi abrupti, aproape verticali, marturii ai fortei fenomenale a naturii si a convulsiilor puternice care au modelat scoarta terestra. Dupa o urcare de aproximativ trei sferturi de ora, timp in care admiram frumusetea peisajului si maretia vaii care se deschide in urma noastra, intalnim marcajul traseului nr. 2, care ne va purta care BISERICUTA LUI  IOSIF.
In stanga micului platou din fata obiectivului, se deschide o carare care ne poarta prin padure catre Agatoane. Urcusul e pe alocuri anevoios, dar plin de satisfactii. Ultima parte e abrupta, solicitand putin limitele organismului.
Odata ajunsi la Agatoane, intalnim cararea marcata a traseului nr.1, care ne poarta spre CRUCEA SPATARULUI, obiectivul final al incursiunii noastre.
Ne intoarcem pe acelasi traseu in satul Nucu.